Sandra Izbașa (21 ani) este prima româncă din istoria gimnasticii autohtone care cucerește două titluri europene consecutive la sărituri. Campioana olimpică de la Beijing a acceptat provocarea lansată în urmă cu doi ani de antrenorii Octavian Bellu și Mariana Bitang și a săltat România la un aparat în care ultimii opt ani era considerat, alături de paralele, „călcâiul lui Ahile”. Sandra, dublă campioană europeană la Bruxelles (echipa și sărituri), a vorbit pentru ProSport despre dimensiunea rezultatelor din Belgia, ce medalie țintește la Londra și ce o calcă pe nervi.
Ce înseamnă cele două titluri europene la sărituri? O motivație în plus pentru ce urmează. Trebuie să progresez mai mult pentru că nu am nicio șansă la Londra cu aceste sărituri. Am mers la Europene să ajut echipa și să urc pe podium la sărituri și a ieșit bine. Mă bucur că nu am muncit degeaba.
La finala pe echipe, a fost o imagine care a spus totul: tu și Cătălina ținându-vă de mâini în așteptarea notei Larisei… (râde) A fost o chestie de instict, nu a fost nimic planificat sau făcut așa, de ochii lumii. Pur și simplu așa am simțit atunci, tensiunea era maximă, toți ochii erau pe tabelă și a venit acel gest. Suntem o echipă și ce s-a întâmplat la Europene ne-a legat mai mult.
De ce nu ai făcut până acum sărituri? Nu știu de ce am refuzat pentru că aveam două sărituri, însă tehnica la a doua nu mă ajuta. În plus, după Mondialul de la Aarhus (2006), m-am demoralizat pentru că făcusem două sărituri state (n.r. aterizate în picioare) și mă bătuse o gimnastă din Coreea de Sud, care le ratase pe amândouă. Mi-am zis că nu are rost să mă chinui inutil, dacă tot pe ultimul loc termin.
Ce s-a întâmplat? Mi-am schimbat felul de a privi lucrurile, în plus domnul Bellu și doamna Bitang au știut să mă motiveze să revin la acest aparat. Mi-au zis că am o tehnică bună, că au încredere în mine și că pot mai mult. La început mi-a fost greu, nu reușeam să găsesc ritmul săriturii, numai că domnul Bellu m-a învățat niște trucuri ca să îmi fie mai ușor.
„Uitată” la sărituri
Îți numeri pașii pe pârtia de sărituri? Niciodată. Întotdeauna când sunt pe pârtie vizualizez săritura, nu calculez nimic, dacă ai face asta ai pierde esențialul. Pe cei 25 de metri cât are pârtia încerc să îmi fac un elan cât mai mare pentru a avea forță. Cum ai ajuns la săritura „Mustafina” prima pe care ai făcut-o la Europene? Trebuia să urc la un alt nivel, am încercat această săritură și mi-a ieșit. Am început să o sar a treia zi după Mondiale, undeva pe la finalul lui octombrie anul trecut. M-a tras un pic înapoi acea pauză de o lună jumătate când m-am accidentat la genunchi, însă am reușit să o recuperez pentru Europene.
De câte ori ai repetat-o? Greu de spus. Sunt antrenamente în care o sar de două ori și antrenamente în care se întâmplă ca domnul Bellu să mă „uite” la sărituri. Dar e mai bine așa, dacă mi-ar spune să o repet de 20 de ori, m-aș inhiba, aș fi poate stresată.
La ce înălțime ajungi la o astfel de săritură? La peste patru metri! În sala de la Izvorani avem ca reper aparatul de aer condiționat și ajungem la nivelul lui, însă sunt sărituri în care trebuie să ne ridicăm și mai sus.
„Sandra, nu Stana!”
Te-ai pregătit pe patru aparate și ai făcut unul. Nu e frustrant? Ba da. Recunosc că nu mi-a fost ușor să accept această decizie a antrenorilor, dar ei știu exact ce e mai bine pentru echipă. A fost însă o hotărâre înțeleaptă! Ești specialistă la sol, nu ți-a fost greu să privești de pe margine? Mi-am dorit să concurez și la sol, dar doamna Mariana mi-a zis să mai aștept un pic pentru că încă nu sunt pregătită.
Se întrevede solul pentru JO? Greu, dar se conturează. Solul rămâne aparatul meu de suflet, merg la Londra să îmi apăr titlul olimpic la acest aparat. Într-adevăr, îmi doresc o medalie și la sărituri, dar solul e visul meu.
Ți s-a întâmplat să ți se spună Stana în loc de Sandra? (râde) O, daa! Chiar recent, în direct, la un post tv. Și e frustrant pentru că ea cântă, nu are nicio treabă cu gimnastica, iar eu nu am absolut nicio treabă cu cântatul. Când auzi așa ceva prima dată, crezi că se vrea să se râdă de tine. Mă enervează la culme!
Care este întrebarea pe care nu o suporți? „Și, când te lași de gimnastică?” Mă simt de parcă asta se așteaptă. Când mă voi lăsa, va ști toată lumea.
La Europene ai zâmbit tot timpul… Îmi place să zâmbesc, să mă bucur de concurs, de faptul că sunt acolo. De aici înainte m-am hotărât: o să zâmbesc tot timpul pentru că trebuie să fiu pozitivă în tot ce fac.
Sandra despre colegele de echipă Diana Bulimar – deșteaptă Larisa Iordache – puternică Raluca Haidu – emotivă Cătălina Ponor – încăpățânată
72 de zile au mai rămas până la startul JO
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER